Un copac tocmai a dat drumul unei frunze de culoare aramie. Frunza aceasta, desi imbatranita, nu s-a indepartat de trunchiul din care facea parte pana acum un minut. Ea sta linistita pe apa calma, cristalina in care se reflecta ultimele raze de soare.
De ce imi suna asa de cunoscut acest scenariu?
Hmm...Poate pentru ca eu ma aseman foarte mult cu o frunza... Precum copacul, si Tatal meu mi-a dat drumul in aceasta lume aparent frumoasa. Ce se ascunde insa la fundul acestui lac? Se ascunde minciuna, insalatorie, rautate, lipsa de bunatate. Ah, cat de frumos este sa ramai la picioarele Copacului care ti-a dat viata! Ce frumos este sa admiri frumusetea Adevarului, sa cunosti bunatatea , sa simti inca gustul sevei... Este atat de minunat sa ii poti multumi Pomului pentru ca ti-a dat onoarea de a face parte din trupul sau sublim! Poate ca mi se spune adesea: daca ti-a dat drumul din coroana lui bogata, inseamna ca nu mai are nevoie de tine! Ah, cat de gresit! Are nevoie de mine si mi-a incredintat mie o slujba importanta. Ma lasa jos, in aceasta lume, tocmai pentru ca aici are nevoie ca eu sa fiu o marturie. O mica particica din coroana acestui Pom al vietii sunt eu, o biata frunza. Prin felul in care eu ma afisez in fata oamenilor si prin felul meu de a fi, trebuie sa le demonstrez oamenilor ca acolo sus, in mijlocul Pomului exista frumusete,bunatate si multe binecunvatari. Acolo sus se gaseste cantecul suprem al frunzelor care ii multumesc Datatorului de viata.
E minunat sa fi o frunza vie, desi ai cazut pe pamant! E minunat ca al tau cantec sa rasune inca...
